Muzeele şi Patrimoniul “celorlalţi” de Ioan Opriș
Ei şi noi, cei mulţi şi ceilalţi, uneori minoritari ca număr, istoriile noastre şi istoriile lor prezintă un înţeles numai atunci când sunt publice. Unde pot aceste istorii deveni publice mai potrivit decât în muzee şi colecţii ?
Doar fundamentate pe martori, pe mărturii directe, istoriile se completează una pe cealaltă, împletind logic şi credibil. Convingeri despre fapte, oameni, evenimente, stări de mult uitate. se justifică prin şi- şi extrag substanţa tocmai din aceste mărturii. În patrimonial lor sunt reprezentaţi deopotrivă toţi cei care au fost şi sunt legaţi de un spaţiu anume. În cazul României, maghiarii, saşii şi şvabii, turco-tătarii, armenii, ucrainenii, lipovenii, evreii, bulgarii, sârbii, ţiganii, ca etnici care au trăit laolaltă cu românii. În tradiţia istoriei muzeografiei din România, învăţaţii care au contribuit la constituirea patrimoniului iniţial n-au pus înaintea demersului lor stările etnice. Adică nu au ales obiecte după apartenenţa acestora la un grup etnic sau altul. Că au slujit fiecare neamul căruia-i aparţinea nu e vreo îndoială. Dar, de pildă, cei dintâi cercetători ai orizonturilor romane din Transilvania, nu au înlăturat mărturiile descoperite doar pentru că învăţaţi români aparţinând Şcolii ardelene arătaseră originea latină a poporului român. Un exemplu grăitor îl reprezintă baronul Samuel von Brukenthal – creator al celui dintâi muzeu modern din Transilvania -, spirit luminat şi om de ales gust, care a colecţionat mărturii reprezentându-i pe toţi locuitorii şi nu doar pe saşi. Acest homo colector modern a oferit temei celor care, mai ales printre saşi, maghiari şi români descoperiseră gustul elevat al colecţionismului. Iluminismul transilvan a adus în prim plan muzeul ca un complement al educaţiei. Aşa că, chiar înaintea lui Brukenthal, - ale cărui colecţii erau cunoscute la 1773 – în cadrul Colegiului reformat de la Aiud, la 1720, era menţionat Raritatum et rerum naturalium museum, un nucleu muzeal datorat învăţatului Benkö Franciscus.
Dar veacul care a intensificat procesul de colecţionare cu destinaţie muzeistică a fost cel al naţiunilor, al XIX-lea, caracterizat printr-un demers prozelit în susţinerea identităţilor naţionale şi de un profund romantism. Este de altfelveacul în care muzeele au ajuns să fie considerate ca instituţii publice capabile să reprezinte şi să susţină prin patrimoniul lor autoritatea statală, dar şi naţiunea ca atare. În situaţia României, destinul istoric al marilor provincii locuite de o populaţie românească majoritară a făcut ca în Transilvania, Banat, Bucovina şi Basarabia, primele muzee să fie subordonate autorităţilor imperiale habsburgice (ulterior anului 1867, austro-ungare) şi ţariste. Sentimentele naţionale ale popoarelor ce compuneau acele imperii au presat însă puternic pentru a fi evidenţiate în specificul lor cultural, îndeosebi ungurii şi românii stăruind pentru a-şi organiza muzee care să-i reprezinte. Astfel, încă la începutul veacului al XIX-lea, maghiarii din Transilvania, aflaţi într-o poziţie favorizantă în raporturile cu puterea imperială vieneză, au iniţiat, la Cluj, prin învăţatul Döbrentei Gabor o Societate muzeală, "Erdély Museum" (Muzeul Ardelean), în jurul căreia s-au coagulat eforturile de constituire a unei instituţii muzeale reprezentative pentru Transilvania. Eforturile elitelor maghiare transilvănene, serioase şi sistematice, au dat roade abia la 19 iulie 1859, când Muzeul Ardelean a dobândit recunoaşterea imperială. Fondat ca muzeu al provinciei şi condus de intelectuali marcanţi – primul preşedinte al Societăţii fiind Mikó Imre -, acesta a atras colecţiile unor importanţi aristocraţi, contribuţiile lui Posta Béla, Finály Henrik, Sándor Márki la afirmarea sa publică fiind constante. Acest muzeu al Transilvaniei s-a poziţionat ca instituţia cea mai dinamică şi mai eficientă, aflată în legături strânse cu universitari şi cercetători de anvergură, cu muzee şi universităţi prestigioase din Europa. Lui i s-au datorat impulsurile consistente pe seama cercetărilor urmelor preistoriei şi antichităţii, demersurile făcute având un puternic efect asupra colecţionismului şi muzeografiei. Dacă pentru numismatică, artă şi istoria naturală, Muzeul Brukenthal a dominat în Transilvania acelei epoci, cel de la Cluj a dobândit o poziţie privilegiată şi s-a plasat în poziţia de principal muzeu de istorie al provinciei. Este de menţionat că, acelaşi îndemn iluminist ce i-a motivat baronului Brukenthal testamentul prin care destina muzeul său publicului, a caracterizat şi Muzeul Transilvaniei, deschis pentru "toate neamurile şi clasele sociale ale patriei". Dovada acestui început de natură echidistantă o făcea prezenţa în Societatea Muzeului Ardelean, pe lângă învăţaţi maghiari şi saşi, a lui Al. Sterca Şuluţiu, Timotei Cipariu, Andrei Şaguna şi a altor fruntaşi români.
Muzeul Ardelean şi colecţiile adunate prin cercetări de anvergură, cele datorate Universităţii clujene – îndeosebi de mineralogie, geologie, zoologie şi botanică au oferit îndemn şi sprijin energiei multora din pionierii muzeografiei transilvănene. Inclusiv elita românească a fost atentă la acest demers, constituind primele colecţii şi muzee la Blaj (1851) şi Năsăud (1872), ca să revină prin ASTRA la un proiect mai mare, al unui muzeu naţional românesc, finalizat însă abia în 1905.
Ultima parte a veacului al XIX-lea şi mai ales după instituirea dualismului austro-ungar (1867), a adus în planul muzeografiei argumente politice stimulatoare în sensul sublinierii naţionalismului, adeseori intransigent faţă de cei stăpâniţi.
Muzeele reprezentative pentru maghiarii şi germanii din Transilvania, Banat şi Bucovina au fost iniţiate de forme asociative constituite în capitale de comitate sau, după modelul vienez ca în Bucovina, la Cernăuţi iar în Basarabia, după cel rusesc la Chişinău. Un anume romantism nu lipseşte celor care au susţinut mişcarea, dorind să găsească origini cât mai nobile etniei din care făceau parte. Între pionierii muzeografiei acestei perioade sunt de menţionat autorităţi ştiinţifice, cu notorietate în epocă. Astfel la Sfântu Gheorghe, Cserey Janos şi Vasady Nagy Gyula, au militat pentru un muzeu naţional secuiesc, proiect care s-a împlinit la 15 septembrie 1879. Instituţia înscrie o individualizare culturală a unui grup minoritar care susţinea o distinctă poziţie în cadrul larg al maghiarimii. Muzeu cu colecţii de valoare, condus exemplar de un învăţat ca Lászlo Ferenc, arheolog de talie europeană, acesta a dobândit o recunoaştere rapidă pentru valoarea exponatelor, inclusiv din partea învăţaţilor Vasile Pârvan, Grigore Antipa, Al. Tzigara-Samurcaş. Inclusiv sediul său – o construcţie modernă (1912), cu elemente şi linie arhitecturală distincte – ridicat după proiectul arh. Kós Károly susţinea sentimentele grupului etnic. Un an mai târziu, în 1880, Societatea de istorie şi Arheologie a Comitatului Hunedoara a emis ideea unui muzeu reprezentativ pentru un spaţiu istoric descoperit a avea virtuţi de-a dreptul europene prin monumentele şi siturile sale arheologice. Animatorii acesteia, Téglas Gábor, Szofia Torma, Király Pál sunt cei care au iniţiat săpăturile arheologice de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. În centrul Transilvaniei, la Târgu Mureş, o altă formă asociativă etnică, Societatea culturală şi economică a secuilor, a descoperit, începând cu 1885 vestigiile istorice şi etnografice ca elemente susţinătoare ale sentimentelor naţionale. Prin acestea, muzeificate, sub forma unor colecţii valoroase – ca şi acelea fondate de Bolyai Janos – un important vector cultural a venit să sprijine etnicitatea. Aproape concomitent, la Sighişoara, un colecţionar - medic ca profesiune, sasul Joseph Bacon, a fondat în 1896, un muzeu local de istorie, capabil să reprezinte comunitatea locală, în esenţa ei săsească.
Zona de vest a Transilvaniei a cunoscut mai multe energii muzeale, ca la Bihor: prin Societatea de Istorie şi Arheologie, care a constituit nucleul unui muzeu încă în 1872, dobândindu-i acestuia un local propriu (1896). Colecţii valoroase, ca a lui Középessy Gyula sau a episcopului romano-catolic Ipolyi Stummer Arnold, dovedesc un nivel înalt al colecţionismului, influenţat în mod direct de activitatea unor învăţaţi ca Henszelmann Miklós. Cam în aceiaşi ani la Timişoara, tot o asociaţie (Asociaţia muzeală pentru Banat) a lansat, prin Sigismund Ormós, în 1872, muzeul regional, alcătuit din importante şi valoroase colecţii.
La Arad, Societatea culturală "Kölcsey" şi-a constituit primele muzee muzeale în 1892, câns şi lansează un muzeu la 6 octombrie. Animat de cercetările şi demersurile ştiinţifice ale istoricilor Márki Sándor şi Dömötör László, acest muzeu a configurat încă din primii ani un model plural: asocierea cu biblioteca.
Spre ultimii ani ai veacului al XIX-lea demersurile muzeale ale maghiarilor şi saşilor s-au intensificat. Unele au dat rezultate imediate. Ca la Sighet, unde Societatea de muzeu din Maramureş – cu un muzeu fondat la 1873 – a reactivat muzeul punându-l sub controlul statului abia în 1902. La fel, la Satu Mare, Societatea culturală "Kölcsey" a fondat un muzeu judeţean, şi acesta supus Inspectoratului muzeelor de la Budapesta. În vecini, la Baia Mare, o altă Societate de muzeuconstituită în 1899, a adunat mai multe colecţii de numismatică, etnografie şi obiecte de minerit, la care s-au adăugat tablouri şi afişe artistice, care s-au deschis publicului în 1903. La Carei, deschiderea muzeului s-a petrecut în 1901, baza colecţiilor fiind obiecte de istorie naturală şi arheologie. Într-o altă aşezare transilvană, la Gherla, în 1904, comunitatea a fondat un muzeu armenesc, animat şi acesta de o Societate muzeală care a conlucrat strâns cu biserica armenească din oraş.
La sfârşitul veacului al XIX-lea iniţiative muzeale – altele decât cele ale românilor – sunt menţionate la Zalău – un important centru de colecţionari (Wesselenyi, Teleky, Andrasi, Szikazay), ca şi la Bistriţa, unde învăţaţii saşi Georg Fischer şi Alfred Berger au promovat un muzeu pe lângă biserica evanghelică din oraş.
Cele mai multe dintre muzeele acestei perioade au cunoscut un salt conceptual abia cu lansarea proiectelor-tip de palat cultural. Asemenea construcţii s-au edificat în cuprinsul Transilvaniei la: Arad, Sighet, Târgu Mureş (la Turda casa culturală a fost adăpostită de un edificiu medieval legat de dietele transilvane) fiind concepute să adăpostească expunerea muzeală, bibliotecă, săli de lectură şi de conferinţe, cabinete speciale.
La Alba Iulia tot o societate de istorie, arheologie şi ştiinţe naturale (1886) a iniţiat muzeul, prin grija dr. Sigismund Reiner reuşind să-l deschidă în doar două camere în 1888. Ulterior, prin stăruinţa lui Adalbert Cserny colecţiile au sporit spectaculos iar prin declararea colecţiilor Bibliotecii Batthyaneum ca muzeu eclesiastic (1912), oraşul a înscris un important punct de atracţie.
Într-un alt centru transilvan, la Sibiu, pe lângă modelul Brukenthal, sunt de evidenţiat demersurile unor învăţaţi saşi pentru un muzeu de arme al oraşului (fondat în 1872 de Carol Platz), iar la Braşov, cele ale lui Julius Teutsch şi Friedrich Deubel, finalizate prin înfiinţarea (1909) Muzeului săsesc al Ţării Bârsei.
În acest tablou general se încadrează Muzeul zoologic, agricol şi de meşteşugărit al Zemstvei din Basarabia (fondat 1889), având printre iniţiatori pe A. F. Stuart, F.F. Osterman, A. A. Brauner ş.a. La fel, cel de la Cernăuţi (fondat 1892), iniţiat de Vl. Zalaziecky şi sprijninit de arh. K. Romstorfer, ambii legaţi prin activităţile lor de Comisia imperială pentru conservarea monumentelor istorice.
Muzeografia romantică a veacului al XIX-lea nu a inclus muzee memoriale separate; cu excepţia celui de la Salonta, dedicat poetului Arany János (fondat 1885) şi a celui de la Albeşti, care-l comemora pe Petőfi Sándor ( fondat ca nucleu în 1899), alte muzee specializate nu sunt cunoscute. Niciun mare muzeu românesc specializat, în afara Muzeului ASTRA de la Sibiu (inaugurat în 1905), nu era destinat sublinierii caracterului etnic. Toate muzeele din regatul român au inclus şi mărturii specifice altor neamuri care vieţuiau alături de majoritari. În acest sens, colecţiile muzeului de etnografie şi artă naţională, fondat de către Al. Tzigara-Samurcaş (1906), dovedesc o deschidere culturală remarcabilă prin includerea mărturiilor ce-i priveau pe maghiari, germani etc. Observăm că în Transilvania şi Banat, îndeosebi, românii erau nereprezentaţi în colecţii şi muzee – sub aspectul istoriei şi specificităţilor – decât în mod accidental şi nu la nivelul aşteptărilor. Această absenţă a motivat după Marea Unire (1918), un program de de corectare culturală, care a echilibrat în mod evident reflectarea realităţilor istorice. Cercetări arheologice, istorice şi etnografice intensive, achiziţii sistematice, un demers încurajator al Ministerului Cultelor şi Artelor pe seama deschiderii de muzee şi colecţii a condus în profitabilul răgaz interbelic la instituirea unei reţele muzeale. Demersurile respective n-au afectat colecţiile vechi care-i priveau pe ceilalţi, dimpotrivă, le-a încurajat, statul român susţinând dezvoltarea patrimonială atât financiar cât şi logistic . O nouă viziune muzeografică, modernă, superioară şi încadrată euromuzeografiei, a echilibrat reprezentarea multietnică şi multiconfesională, aşezându-i pe români, istoria, etnografia, arta lor alături de cei cu care au convieţuit în decursul veacurilor. Colecţiilor originare li s-au adăugat astfel altele, reprezentative şi capabile de a surprinde o istorie comună. Toate muzeele iniţiate de saşi şi maghiari au fost încurajate şi sprijinite financiar. Autoritatea de necontestat a liderilor comunităţii muzeografiei interbelice: Nicolae Iorga, Al. Lapedatu, Grigore Antipa, Al. Tzigara-Samurcaş, Michael Csaki, Boros Ioan, Lászlo Ferenc, Vasile Pârvan, Constantin Daicoviciu, George Oprescu, Virgil Vătăşianu, Romului Vuia, Dimitrie Gusti, Roska Márton ş.a. a contat covârşitor pentru o muzeografie echidistantă, aşezată în serviciul adevărului. Încurajarea unor specialişti ca Szekély Zoltan, Kós Károly, Gustav Gundisch, Viktor Roth, Bodor András, Luiza Netolickza, Bernhard Capesius, Ferenczi István, Carol Göllner, Jakó Sigismund, Kovács István ş.a. pentru a dezvolta patrimoniul muzeal s-a dovedit pentru toţi profitabilă, sporind capacitatea de corectă reflectare a istoriei. În acest interval favorabil muzeelor, Societatea muzeistică din Ciuc, a reuşit să înfiinţeze Muzeul Ciucului (1930), adăpostit de Castelul Mikó de la Miercurea Ciuc. Multe colecţii de valoare excepţională - ca acelea ale lui Andrei Orosz, Samuel Laitner, Michael Ackner, C.F. Jikeli ş.a. – au intrat în patrimoniul public, ilustrând în mod corect tradiţiile culturale din spaţiul României. O puzderie de muzee săteşti, şcolare îndeosebi, iniţiate de lideri locali – învăţători şi preoţi – s-au adăugat reţelei muzeale, sporind cunoaşterea istoriei prin contribuţiile unor inimoşi pionieri atenţi la ceea ce Grigore Antipa a iniţiat ca mişcare. Savantul lansase în 1935 un Plan pentru muzee, unde se preciza că "fiecare muzeu e o problemă specială și cel care-l organizează trebuie să știe dinainte: ce vrea, ce poate și ce trebuie să facă, pentru a-și organiza astfel colecțiile sale, conform unui plan bine chibzuit, determinat de condițile fiecărei regiuni şi localităţi şi de aptitudinile şi nevoile culturale ale populaţiei ei" [1] [Grigore Antipa, Despre muzeele săteşti, Căminul cultural, 3, 1935, p. 13-14.].
Parte a unei reţele muzeale redusă numericeşte dar valoroasa sub raportul colecţiilor, muzeele din România postbelică au avut de înfruntat numeroase adversităţi. Îndeosebi de natura ideologică, fiind considerate instrumente de propagandă. Dar absurdul limitării lor pe principii etnice le-a ocolit, cei care le-au slujit stăruind să-i reprezinte ca istorie, artă entongrafie, ştiinţă şi tehnică – pe toţi cei care au vieţuit în spaţiul românesc. Colecţiile postbelice reflectă aşadar în mod consistent toate etniile, iar în unele locuri sunt dedicate direct acestora. Chiar dacă propaganda oficială a pedalat pe un aşa-zis naţionalism socialist, cu exagerări vizibile, specialiştii din muzee au evitat în bună măsură asemenea capcane. Dovadă o fac colecţiile constituite în respectiva perioadă. Rezultatul: un tablou veridic asupra istoriei naţionale, la care ceilalţi sunt reprezentaţi prin mărturii consistente. În toate muzeele naţionale patrimoniul îi reprezintă, colecţiile fiind dezvoltate nu după criterii etnice, ci după cele care privesc valoarea, reprezentativitatea şi specificitatea artefactelor. La fel, muzeele judeţene deţin deopotrivă bunuri de patrimoniu cultural care reflectă specificul ariei de reprezentare teritorială. Două judeţe – Covasna şi Harghita – au muzee care reprezintă locuitorii în ceea ce este esenţial sub raport etnic: istoria lor, tradiţiile, obiceiurile, individualizându-i astfel şi sub raport muzeografic. Atât Muzeul Naţional Secuiesc cât şi cel al Ciucului deţin însă şi valoroase colecţii de arheologie, etnografie şi artă populară care prezintă aşezările româneşti şi pe locuitorii lor. Dar chiar accentul demersului muzeal s-a pus aici pe istoria grupului şi nu pe aceea a contextului care în mod obligatoriu leagă istoria teritoriului de cea umană. De altfel este de remarcat că în absolut toate judeţele cu grupuri etnice, colecţii bogate contribuie la corecta lor reflectare istorică, prezentându-i logic şi cât mai convingător alături de majoritarii români.
Numeric, muzeele care abordează istoria maghiarilor sunt cele mai multe, susţinând reflectarea istoriei Transilvaniei, spaţiu în care aceştia au convieţuit cu românii, saşii, armenii etc. Uneori, aceluiaşi subiect sau personaj istoric li s-au dedicat mai multe muzee: poetului Petőfi Sándor la Albeşti (Mureş), Coltău (Maramureş), altuia tot poet, Ady Endre, la Oradea (Bihor) şi Căuaş (Satu Mare). Densitatea instituţiilor muzeale reprezentative pentru grupul maghiar o întâlnim în judeţele menţionate deja, unde lideri muzeografi ca Gyárfas Jenö (Sf. Gheorghe), Haszmann Pál (Cernat), Tarisznyás Márton (Gheorgheni), Müller István, Pál Janos şi Szekelyi Zoltan (Miercurea Ciuc şi respectiv Sfântu Gheorghe) au reuşit să dezvolte patrimoniul muzeal din oraşe, dar să şi creeze colecţii valoroase în aşezările săteşti: la Joseni, Lunca, Lupeni, Ocland, Corund, Bisericani, Dăneşti ş.a. Biserici romano-catolice (Alba Iulia, Oradea ş.a.).
Pe de altă parte, grupul german – saşii şi şvabii – este foarte bine reprezentat în muzeele orăşeneşti din Transilvania şi Banat, care au strâns în decursul a două veacuri importante şi valoroase colecţii. Muzee speciale reflectă contribuţia acestora: la Sibiu, Sebeş, Bistriţa-Năsăud, Mediaş, Sighişoara, Cisnădie, Cristian, Agnita, Braşov, Timişoara, Reşiţa ş.a. În unele cazuri, ca la Jimbolia avem muzee memoriale valoroase (dedicate lui Stefan Jáger şi dr. Karl Diel), alteori muzee speciale (muzeul St. Ludwig Roth – Mediaş – Sibiu; muzeul şvăbesc de la Petreşti – Satu Mare; casa săsească de la Livezile – Bistriţa). Îi regăsim şi în muzeele şi colecţiile ecleziale de la Sibiu şi Timişoara. Nu lipsesc nici în muzeele din Bucovina (Suceava) şi Maramureş (Vişeu de Sus). Dominanta civilizatoare a manifestărilor acestui grup se remarcă din plin în muzeele etnografice şi în aer liber fiind exprimată în special prin instalaţii tehnice legate de viticultură, pomicultură şi meşteşuguri. Multe din bisericile evanghelice deţin, de asemenea, colecţii valoroase de covoare şi obiecte liturgice, ca la la Biserica Neagră – Braşov. În contul acestui grup, Muzeul de etnografie din Braşov a condus un program de cercetare şi recuperare patrimonială, soldat cu valoroase colecţii.
În expoziţiile muzeale din Dobrogea, turco-tătarii sunt bine reprezentaţi la Constanţa, Mangalia, Tulcea, Medgidia şi Babadag. Apar îndeosebi prin costum, ustensile, arme, textile, dar şi prin arta populară specifică legată de manifestările religioase, ca un grup distinct care a marcat locurile şi istoria; muzeele de artă populară de la Constanţa şi Tulcea le alocă spaţii speciale în colecţiile religioase de la moscheea constănţeană şi de la geamiile din Medgidia, Babadag şi Mangalia deţin piese remarcabile. Tot în Dobrogea, convieţuirea acestor grupuri etnice-greci, lipoveni, italieni, germani, este bine surprinsă în textura muzeografică regională.
Alt grup important - cel armenesc – este reflectat în muzee din Bucovina (Suceava), Transilvania (Gherla – Cluj şi Dumbrăveni – Mureş), dar mai ales în valoroasa colecţie a Episcopiei armeneşti, fondată în 1930 şi dezvoltată ulterior. Şi evreii din România sunt prezenţi în muzee special dedicate istoriei lor: la Bucureşti, prin Muzeul "Dr. Moses Rosen", găzduit de Marea Sinagogă; la Sighetu Marmaţiei prin Muzeul Culturii Evreieşti din Maramureş şi casa memorială "Elie Wiesel", iar în multe alte muzee, contribuţiile lor sunt susţinute prin obiecte şi documente. Muzeul etnografic în aer liber de la Sighet prezintă, de asemenea două construcţii evreieşti din cuprinsul Maramureşului.
Grupurile slave - sârbii şi ucrainenii îndeosebi, dar şi bulgarii – sunt reprezentaţi prin cele mai caracteristice dovezi de istorie şi artă în multe muzee. Colecţii speciale dedicate lor sunt la Timişoara (Muzeul Episcopiei ortodoxe sârbe), la Suceava şi Siret (pentru ucraineni), la Brăila, Tulcea, Călăraşi, Giurgiu pentru bulgari.
În mod armonios şi logic legate cu expoziţiile de istorie şi artă româneşti, valorile care reprezintă grupurile etnice legate de spaţiul României sunt distribuite în toate muzeele naţionale, regionale şi judeţene. Contribuţiile acestora, marile lor personalităţi, prezenţa lor în istoria naţională sunt surprinse direct şi corect, legând astfel istoriile lor de cea românească. Noua muzeografie, cu deosebire după 1989, a promovat cu asiduitate şi constantconceptele moderne de: "laolaltă" (ca la Muzeul Ţăranului Român ori la Muzeul Etnografic al Transilvaniei); "împreună" (la Muzeul Naţional al Satului "Dimitrie Gusti", ori la Muzeul Gh. Cernea din Rupea); "noi toţi" (ca la Complexul Muzeal Naţional ASTRA din Sibiu ori Muzeul Banatului din Timişoara); "Casa Domnului – casa omului" (Muzeul Judeţean Satu Mare etc). Programe muzeale de anvergură patronate de muzeele naţionale, regionale şi judeţene, expoziţii de amploare şi manifestări ştiinţifice sunt destinate în mod special temelor convieţuirii şi conlucrării celor care trăiesc în România, punând în slujba lor corecta cunoaştere a valorilor şi a contribuţiilor lor la istoria naţională.
Privite dintr-o asemenea cerinţă, iniţiativele celor care stăruie pentru a crea şi dezvolta colecţii şi muzee se cer încurajate, câştigul fiind al tuturor. Valorizarea prin mărturii directe şi concrete a istoriei locale îndeosebi, a ceea ce susţine spiritul cetăţenesc şi ridică nivelul cunoaşterii de către comunităţi a patrimoniului moştenit de la înaintaşi, subliniază specificităţile şi oferă nuanţele care formează o reală cultură. În acest sens, fiecare colecţie şi muzeu local aduc un spor de valoare, măresc atractivitatea unui anume loc şi oferă argumente superioare pentru sentimente comunitare consolidate în spiritul respectului de sine şi al celorlalţi.